#Pagină din jurnal
Nu știu a câta zi e. Ce oră e. Am pierdut numărătoarea, deși nu cred că am ținut cont vreodată prea mult de asta. E doar o altă zi. O altă zi ca toate celelalte. Fără culoare, fără nimic ce să mă țină aici. Parcă mi-am pierdut calea pe drum, oriunde aș fi mers. Nici nu mai știu. Știu doar că sunt aici. Mă aflu într-o cadă de formalină. Pielea mea la fel de albă, ochii mei la fel de verzi, însă fără sclipire, părul meu la fel de roșu, dar parcă nu mai e acel roșu aprins ca înainte. Nu aș putea să îți spun ce e înainte. Parcă sunt ruptă de linia temporală în care mă aflu. Știu doar că sunt aici. Aici în baia asta sterilă și rece. Mirosul ăsta chimic îmi inundă toate simțurile și nu mă pot concentra. Văd doar gresia albă, cu jegul ei, cu tot. Îmi văd mâinile mele ce sunt învinețite, picioarele mele ce nu le mai simt de o vreme. Simt hainele mele umede și îmbibate de substanță. Sunt reci și grele pe mine, mă trag mai jos.
Cum am ajuns aici? Cum am ajuns aici iarăși? Nu se poate. Am făcut tot ce mi-a stat în putință să nu mă întorc din nou aici. Adică nimic. Știm amândoi prea bine asta. Nici n-ar avea sens să te mint, știi când mint. Îmi știi ochii de când avea lumină în ei. Știi că îmi amorțește umărul stâng când mi-e frică. Știi că zâmbesc cu ochii când sunt fericită, știi tu cum. Îmi știi bătăile inimii. Știi că nu mă pot opri când mi se face negru în fața ochilor și distrug tot ce văd. Știi că mi-e frică de cele mai tâmpite chestii. Mă știi mult prea bine. De parcă ai fi eu. Poate ești eu și de asta te urăsc. Poate nu te urăsc. Poate simt o rușine până în măduva oaselor. Că te tot mint. Nu am mințit pe nimeni așa cum te-am mințit pe tine. Sper să mă ierți până plec. După aia, nu e de parcă ar avea vreo însemnătate. Știi și tu, știu și eu.
Mâinile au început să mă doară mai tare. Înainte nu le simțeam. Acu mă doare totul. A început să îmi amorțească umărul stâng, și dacă sincer, pentru prima dată în viața mea mea nu știu de ce. Poate pentru că stau inconfortabil. Probabil. Mă gândesc prea mult la asta. Și poate nu ar trebui. Oricum nu mai e mult.
Poate mă aflu aici, chiar dacă mi-am promis solemn, pentru că nu îmi mai pasă deloc. Însă e rece. Mai rece decât îmi amintesc. Pute. Formalina pute mult prea rău. Credeam că m-am obișnuit. Nu îmi place. Nu cred că mi-a plăcut vreodată. Poate doar mă pedepseam la nesfârșit pentru ceva.
Cred că e timpul să plec.